Alice in Tara Neminunilor
Cand eram mica, personajul de poveste in care ma regaseam nu era nici Cenusareasa, nici Alba ca zapada. Nu ma simteam nici Frumoasa din padurea adormita, intepata la deget cu un fus, nici Scufita Rosie care ducea bunicii mancare, nestiind ca in padure o asteapta Lupul cel Rau. Personajul meu favorit era si este Alice in Tara Minunilor.
Alice este mai cu capul in nori, curioasa si cam lenesa, ca si mine.
Visatoare distrata si uneori lipsita de continuitate, dotata cu o imaginatie ce de multe ori transcende frontierele viselor si realitatii, capabila de a adormi pe o pajiste si de a se regasi apoi prinsa intr-un vis suprarealist. Dar oare doarme ea cu adevarat?
Mama mea se intreba mereu, si cred ca o face si acum, ce o impinge pe Alice sa urmareasca marele Iepure alb, de ce se incapataneaza atata sa vada unde se grabeste si de ce e in intarziere, in ciuda indiferentei cu care el o trateaza. “Vezi? E cam prostuta.” Imi tot repeta la fiecare citire a povestii. Si ma abtineam sa ii spun ca si eu l-as fi urmarit inauntrul vizuinii sale fara fund daca ar fi trecut pe strada noastra tot uitandu-se la ceasul sau enorm.
La Alice m-a atras intotdeauna culoarea stralucitoare, imaginatia care animeaza totul din jurul ei, transfigurand realitatea si transformand lucruri in fiinte umane, dand nastere unui carusel de personaje aflate la limita maxima a non-sensului. Palarierul Nebun, Falsa Broasca Testoasa, Regina de Inima, Pisica de Chesire, Soparla Bill, Grifonul. Imaginatie, non-sens si cap tot timpul in nori. Ca si mine.
Ingenua, Alice priveste lumea cu ochi ce vad dincolo de lucruri. Isi imagineaza ceea ce nu este, mai ales acolo unde nu este. Ca si mine, care am norocul sa intalnesc si sa cunosc persoane minunate si sa ma apropii fara filtre de lucrurile frumoase in viata. Pe de alta parte, de cate ori nu am “blestemat” caracterul asta visator care nu vede decat binele in oameni. Mereu uimita in fata rautatii care nu inceteaza sa ma ia prin surprindere, de parca nu
