Uneori, simţim în imagini, şi zilele astea am avut întipărită, undeva la intersecţia dintre nervul ocular şi traheea aia pe care o astupă inima, o întindere de blană udă, mustind lucioasă de un lichid greoi. Totul transparent, dar dens ca smoala. Bat piciorul pe loc, pe podeaua de metrou, pe străzi, pe acordurile noului earworm, şi între timp, cât eu mă-ntorc pe jumătate spre oameni dinapoi, Lou Taylor Pucci a redefinit, cu dinţi mai încleştaţi, scâncetul strigat din rărunchii adolescentului dezafectat. În The Horsemen, se dedică un imn furios, încrâncenat, teenage angst-ului până acum păstrat în cutiuţele uniforme de duzină din machetele filmice ale suburbiei americane. Chumbscrubber, Thumbsucker şi atâtea altele ale atâtor alţi actori adolescenţi se „rezumau” la cartografierea prăpastiei dintre generaţii, stând cu călcâiele înfipte pe malul copilului leat cu Ritalin-ul, şi cu spatele la părinţii tripaţi pe Xanax. În The Horsemen, se adună o armată cu milioane de copii-soldaţi, înarmaţi cu infinite nuanţe de cicatrici pe măruntaie, şi socio-psihopatia aferentă – terciul face un viraj de 180˚ ca să facă zob la rându-i, să pârjolească pământul bătătorit curăţel peste puroi colcăitor de nepăsare. Doar-doar or să se prăvălească şuvoaiele puturoase şi stench-ul îi va trezi pe tutorii chirciţi în propriul midlife crisis… Problema MEA este că nu mai îmi pasă, nici de unii nici de alţii, pentru că mi-am încurcat membrele în vălul căutării perpetue pe care voi o numiţi „viaţă”. Acum o lună m-a podidit o întunecime plouată, scuturată din rădăcini, revelatoare, care a tăiat prin vălul de zăpuşeală statută, veche de 11 luni, cu o claritate de spadasin: ca un amnezic într-o perioadă de sclipire a lanternei stricate, mi-am amintit de viaţa anterioară, bipolară în extreme atot-cotropitoare, străfulgerări intense de BLISS şi BREAK-DOWN, cauzate de injecţii de pur ser cinematic. Acum continu